Friday, October 30, 2015

O ora cu gorilele in Bwindi

O sa incep povestea de astazi cu deznodamantul. Asa ca sa fie cat se poate de clar care-mi este pozitia in situatia de fata.

Deci: Ora petrecuta cu gorilele in Bwindi este o amintire pe care nu cred ca o vom uita prea curand. Am avut asteptari extrem de mari. De asteptat  tinand cont ca intreaga noastra vacanta in Uganda a fost determinata numai si numai de mersul la gorile. Si cu toate ca am pornit la drum cu asteptari atat de mari, nu am fost nici un moment dezamagiti. Dimpotriva. Si acum inteleg de ce nu am gasit inca omul care sa spuna (in plan real sau pe internet) ca mersul la gorile este ceva ce nu isi merita reputatia. 

Daca se iveste ocazia MERGETI!!! Sigur nu o sa regretati.

Sunt niste fiinte absolut uimioare si este o placere sa le privesti. Daca cimpanzeii mi-au ramas in minte prin cat de "umani" sunt. Gorilele mi-au ramas in minte prin cat de adorabile sunt. Diferenta cea mai mare fiind data de faptul ca puii din familia de gorile sunt mult mai independenti decat chimpanzeii. Nu am vazut mai deloc pui de chimpanzei pentru ca mamele cu pui stau aproape continuu in copac daca simt prezente necunoscute in preajma. In schimb puii de gorile nu numai ca erau lasati sa umble hai hui de capul lor dar mai erau si extrem de curiosi asa ca incercau sa fie cat mai aproape de noi ca sa ne analizeze pe indelete.

Sa ii urmaresti era mai ceva ca o comedie buna. Era amuzant sa ii vezi cum se tot urca in copac si apoi se rupe copacul cu ei si pica pe jos ca niste bile. Sau cum la vale se rostogoleau ca niste mingi de puf dar la deal se urcau mereu pe spatele mamei lor (lenesii). Sau cum se jucau si se alergau prin iarba inalta. Sau cum se dateau huta pe crengile copacilor. Su pur si simplu cum stateau cuminti in bratele mamei. 

Daca puii de gorile sunt culmea adorabilitatii, adultii sunt mai putin deschisi la avut  oameni pe langa ei. Cimpanzeii de exemplu erau mult mai curiosi si mai interesati sa interactioneze. Asta desi incercau pe cat se poate sa tina o distanta care sa ii faca sa se simta in siguranta. Dar veneau, se asezau langa tine, te analizau. In concluzie pareau prietenosi.  Gorilele insa erau mai preocupate sa isi arate muschii in preajma noastra decat sa para prietenoase. Mai ales masculul alpha (silver back) era destul de hotarat sa arate ca el chiar este alpha. La un moment dat eram toti cinci turistii asezati in linie si ne uitam cum gorilele se perinda incet incet pe o poteca facuta la vreo 2 metri in fata noastra. Fiecare isi vedea molcom de mersul ei. Si deodata ne trezim ca masculul alpha in loc sa mearga pe unde mergea toata familia vine navala fix peste noi. Si nu din greseala. Era evident ca o face intentionat si ca o face suficient de ostentativ incat sa ne arate cine este seful. Si cand a ajuns la ultimul om din sir (un padurar saracul) i-a tras si un sut in picior doar asa ca sa ii aminteasca cine este seful. Si nu a fost singura data. Povestea s-a repetat aproape identic dupa vreo jumatate de ora cu unul dintre ceilalti masculi. Femelele erau mult prea ocupate cu puii ca sa aibe timp de noi, insa masculii era evident ca incearca sa se impuna in fata musafirilor.

Ceea ce nu este deloc ceva rau. Faptul ca se simt destul de sigure pe ele incat sa incerce sa te faca sa intelegi ca ele sunt alpha-male in mediul ala iar tu doar un intrus ce sigur nu este intr-o pozitie superioara lor este ceva foarte interesant. Probabil ca cei care s-au ocupat de habituarea lor au facut o treaba ca la carte si nu s-au dus acolo sa isi impuna cu forta prezenta ci au depus efor sa convinga familia de gorile sa ii tolereze in preajma. Pana la urma ala este teritoriul lor. Al gorilelor. Noi suntem doar niste intrusi tolerati. Si probabil ca suntem tolerati din aceeasi curiozitate pentru care si noi ne aflam acolo.

Sunt extrem de curioasa daca in Congo (in Virunga), unde atrocitatile impotriva gorilelor continuua chiar si acum la o scala mai mica dar au fost absolut groaznice pana acum doar cativa ani, situatia e la fel. Daca gorilele au tot atata incredere in ele incat sa se simta superioare omului si sa ii dea o lectie de trecut la coltul lui. Sa vina sa iti traga un sut in fund ca sa iti spuna ca el este alpha iar tu esti doar tolerat la el acasa. Daca nu s-a format o memorie colectiva care sa le spuna ca omul e rau si trebuie sa fuga sau sa se ascunda de el. 

Extrem de curioasa sunt. Insa pana una alta m-am bucurat sa le vad stapane pe spatiul lor. Mi-a placut mult sa nu le vad plecate in fata omului. Iar asta a fost inca unul din motivele pentru care am ramas cu o parere pozitiva despre conservarea in Uganda. Impresia mea este ca oamenii isi fac meseria cu simt de raspundere si extrem de important, cu respect fata de animalele pe care incearca sa le protejeze. Doar asa putem spera ca si nepotii nostri vor putea sa se bucure de aceleasi experiente ca cele pe care le povestesc eu acum. 

Am discutat cu Cipri si cu Peter extrem de mult despre cat de OK este sa ai numai o ora de stat cu gorilele. A trecut de parca asa ca printr-o minune timpul s-ar fi contractat. Si pentru ca trebuie sa te misti continuu ca sa poti sa le urmaresti in miscarea lor continua, parca timpul se contracta si mai mult. La chimpanzei am avut o zi intreaga de stat si privit si analizat si povestit. Am stat atatea ore cat am vrut noi si nu ne-a grabit nimeni. Am plecat atunci cand am zis noi ca a fost suficient. La gorile insa am mai fi stat. In mod sigur am mai fi putut sta acolo pentru inca 2-3 ore fara sa simtit ca ne-a ajuns. Personal cred ca permisele ar trebui sa fie macar pentru 2 ore cu gorilele. Poate chiar 3. Desi sunt constienta ca fizic va fi extrem de greu pentru multi turisti sa mearga continuu prin jungla deasa atat de mult timp. Dar tot as fi vrut mai mult timp. 

Cipri punea insa intrebarea: ai plati dublu pentru un permis ca sa stai 2 ore sau 3? 1300 de dolari pentru 2 ore? Hmmmm. Probabil ca nestiind as fi zis ca nu si as fi platit doar pentru o ora. Pretul este si asa destul de prohibitiv. Unul mai mare mi-ar fi parut complet nerezonabil acum un an. Stiind cum este insa poate ca as fi facut un efort. E greu de spus pana la urma. 

Insa recunosc ca pana la vizita in Uganda nu am privit niciodata cu ochi prea buni preturile extrem de mari atasate activitatilor africane. Pe multe dintre ele nu le inteleg nici acum. Insa cele legate de conservare mi se par justificate si din pacate necesare. Intr-o lume utopica situatia parcurilor nationale din Africa ar fi cu totul si cu totul alta. Din pacate nu traim intr-o lume utopica si situatia nu este deloc usoara. Sa mergi sa vezi gorile in mediul lor natural in Bwindi nu este egal cu a vedea macaci pe strazile din India. Efortul care se pune in a conserva alea cateva sute de gorile care au mai ramas pe lumea asta este unul care necesita un buget enorm. Buget care pentru o tara ca Uganda este o povara imensa. 

Si nu este numai bugetul pentru conservare dar este si costul legat de faptul ca ai o suprafata extrem de mare din tara pe care nu poti sa o folosesti la nimic. Pamant mult care trebuie sa ramana complet neproductiv. Daca vrei sa pastrezi parcurile nationale intacte nu prea iti permiti sa dai iama cu fabricile poluatoare de tot felul la doi pasi de intrare. Nici cu exploatarea de petrol in parc nu prea ar trebui sa te intelegi bine. Nici cu agricultura extensiva care fura din suprafata lasata animalelor salbatice. Nici cu cresterea populatiei. De fapt cu  nimic din ce inseamna progres in lumea vestica.  Ca fapt divers Serengeti are un viitor extrem de gri din cauza faptului ca Tanzania evolueaza si evolueaza rapid. Ciudat ca punem evolutia economica si industriala la "din pacate" insa atunci cand vorbim de conservarea mediului este din pacate la "din pacate". 

Si personal dupa ce am experimentat pe piele proprie anumite lucruri, am ajuns sa fiu dispusa sa platesc "pret premium" pentru o vizita intr-o Africa in care activitatile de conservare sa se faca asa cum trebuie. Pentru ca e nevoie de bani. De multi bani. Care nu pica din cer. Pe oricine ai intreba ti-ar spune ca animalele trebuiesc protejate. Nu trebuiesc vanate. Nu trebuiesc deranjate. Dar cu ce bani? Ca nimic nu e gratis pe lumea asta. Serengeti are o suprafata o leaca mai mare de un sfert de Romanie. Credeti ca e ieftin sa protejezi un parc national cat un sfert de Romanie? Toata lumea s-a scandalizat ca se vaneaza lei in Africa dupa cazul Cecil. Insa cati stiu ca au fost tari care s-au vazut nevoite sa ridice interdictiile pentru turismul de vanatoare pentru ca nu s-au descurcat fara bugetul venit din asta? E usor sa spui de la departare ca nu e bine sa se vaneze, sa se se reduca teritoriul parcurilor, sa se faca turism extensiv etc etc etc Dar realitatea e a naibii de urata. Si corecti si drepti suntem cu totii pana in momentul in care trebuie sa facem ceva. Inclusiv la nimev de stat se vede aceeasi atitudine. Se pun interdictii dar nu se dau alternative.

Nu vreau sa inchei intr-o nota atat de negativa insa din pacate asta este adevarul. Si multe ar trebui sa se schimbe daca vrem sa mai existe lei, elefanti sau girafe si in alta parte decat la zoo. 

Sau frumoasele gorile:

Bebeii la catarat

Cam cat de puternic e copacul?


Ascuns :)

Hmmm. Cam subtire crenguta.

Deranjam?

What a view!!!!

Ok. Ok. Am inteles. Stam cuminti si nu te deranjam

No comment


O sueta


Hopa sus la deal

Ganditorul

Silver nack ne trateaza cu spatele


Curios

Sa ma gandesc!!! :)






Tuesday, October 27, 2015

In cautarea gorilelor

Desi distanta dintre Queen Elisabeth Park si Bwindi nu este prea mare, drumul dureaza destul de mult pentru ca este intr-o zona inalta, cu serpentine si de foarte multe ori fara urma de asfalt. Daca mai adaugi o oprire in sectorul Ishasha pentru o ultima vizita la leii din copac si o oprire pentru pranz inseamna ca vei ajunge in Rushaga aproape de seara. 

Cam asta a fost cazul nostru. Am petrecut aproape toata ziua pe drum insa nu ne-am plictisit si nu ne-a parut rau nici macar o secunda. Cred ca este de departe unul dintre cele mai frumoase drumuri facute vreodata in viata noastra de calatori. Cu cat te apropii mai mult de Bwindi cu atat arata mai uimitor si mai ca nu mi s-a turtit nasul de la cat l-am presat de geamul masinii ca sa vad mai bine. 

Odata ajunsi ne-am cazat si apoi fiecare si-a ales cate o activitate tipica: eu am iesit pe terasa cu o carte in mana, Peter a plecat sa afle care e situatia cu familiile de gorile din zona si Cipri s-a gandit ca e cazul sa ii amuze pe copii din sat si a pornit la alergat. Nu era prima data. Cipri a iesit cam in fiecare zi la alergat cat am fost in Uganda si iti dateai seama cand se intoarce pentru ca se auzeau rasetele si chiuturile a zeci de copii care de cum il vedeau de cum decideau ca e cazul sa alerge si ei in jurul omului alb imbracat in colanti si tricou mulat :) Prin multe locuri din lumea astea, alergatorul de placere e o imagine atat de ciudata incat oamenii sunt atat de surprinsi incat raman fara replica/fara reactie. Cipri a alergat prin Petra, Ankor sau Bwindi fara ca portarii sa se dezmeticeasca si sa ii ceara biletul de intrare. :) Probabil ca inca se mai frecau la ochi sa isi dea seama daca e realitate sau nu. 

Spre seara ne-am strans cu totii la masa si Peter ne-a informat care e situatia in zona. Cu o zi inainte fusesera turisti pentru toate cele cinci familii de gorile si se pare ca erau toate destul de aproape de punctul de pornire deci nu aveam mult de mers. Veste buna pentru mine care stateam cu frica ca poate nu o sa le vedem. Nu aveam decat o sansa pentru ca luasem doar un permis de o zi deci il tot bateam la cap pe Peter sa imi spuna care sunt sansele sa ratam. El saracul tot incerca sa ma calmeze spunandu-mi ca aproape niciodata nu se intampla sa nu vezi gorilele dar tot nu ma impacam prea bine cu gandul ca exista totusi o posibilitate de esec. Se mai intampla sa fie altercatii intre familii si fiecare sa se retraga foarte adanc in jungla. Sau sa fie speriate de ceva si sa parcurga distante imense peste noapte fara ca padurarii sa stie unde s-au dus. Se putea deci aveam motive sa ma stresez nitel. Privind in urma cred ca m-am stresat prea degeaba dar nu as fi eu daca nu mi-as face o mie de scenarii de apocalipsa pentru orice nimic.

Vizita la gorile era un vis atat de vechi si o dorinta atat de mare incat este greu de explicat cam cat de nerebdatoare eram s a inceapa toata aventura si cam ce emotii aveam. Nici un moment nu m-am gandit ca as avea asteptari prea mari si ca as putea cadea de foarte sus. E o vizita la gorile. O experienta "o data in viata". Cum ar putea implica asta asteptari prea mari?

Peter a continuat apoi cu vestile bune: vremea se anunta buna, fara ploi, cu soare si nu mai plouase de ceva timp deci nu era alunecos si noroios prin padure. A rasuflat deci usrat si mi-a zis ca are incredere ca va fi bine pentru mine si genunchiul meu. 

Asa ca doua zi dimineata, dupa un mic dejun rapid am pornit plini de voie buna si tropaind ca un cal nerabdator catre punctul unde ne intalneam cu padurarii. 

De cum ajungi la birourile de la intrarea in sectorul Rushaga devine cat se poate de evident ca Bwindi este locul cel mai important pentru turismul din Uganda. Nu trebuie sa va inchipuiti hoarde de turisti, tarabe si vanzatori ambulanti. Uganda nu este nicidecum atat de turistica. Insa este un loc care merge oarecum ca un ceas. Un ceas african (nu elvetian) dar totusi un ceas. Era evident ca va fi foarte diferit de experienta din Kibale de la chimpanzei unde totul era extrem de relaxat si nimeni nu era in graba spre nimic. 

Totul parea si chiar era foarte bine organizat. Se stia dinainte cati turisti sunt in ziua respectiva (rar se intampla sa vina turistul la intrarea in parc fara permis cumparat cu multe luni inainte) asa ca se stia dinainte cate familii de gorile vor fi vizitate . Am fost impartiti rapid in doua grupuri care sa fie destul de uniforme si trimisi la primit informatiile despre tur. Fiecare grup era insotit de un ghid, un ajutor de ghid, doi padurari si doi militari cu arme de foc. Ghidul ne-a explicat la ce sa ne asteptam, ce avem voie si ce nu sa facem in preajma gorilelor, ce sa luam la noi in rucsac, cat de departe sunt etc etc etc. Si cat ai clipi eram intr-o masina care sa ne duca mai adanc in padure de unde sa incepem urcatul.

In fiecare dimineata, cu mult inainte sa se trezeasca turistul, cativa padurari pornesc in cautarea familiilor de golrile atfel incat atunci cand grupul de turisti este gata de plecare sa se stie destul de bine care ce zona sa se indrepte. Asa ca ne-am pornit la urmarit ghidul care vorbea permanent prin statie cu padurarii care e aflau langa familia pe care urma sa o vizitam noi.

In Kibale padurea este extrem de usor de navigat asa ca padurarul a stat pe langa noi si ne-a povestit extensiv despre ce anume o sa vedem si despre experienta lui de cativa ani in sanul grupului de chimpanzei. Mii si mii de povesti din care am invatat enorm. Si daca stau sa ma gandesc mai bine povestile lui au facut ca ziua de stat in Kibale sa devina o amintire pentru o viata. Genul de amintire de spus la nepoti. 

Bwindi nu este insa deloc asa. E o jungla deasa prin care padurarii taiau incet incet drum cu maceta si noi inaintam si mai incet in incercarea de a nu ramene agatati prin vegetatia deasa. In plus nu este un drum drept ci tot urci si cobori pante destul de abrupte si alunecoase. Asa ca nu am avut timp mai deloc de stat la povesti cu ghidul. Sarcina era cat se poate de clara: sir indian si tot la deal ca familia de gorile nu stea deloc pe loc. Putinele pauze in care ghidul ne-a spus istoria familiei si ne-a descris membrii au fost de ajuns incat sa concluzionez ca mi-as fi dorit o interactie mai serioasa intre noi si ghid. E ceva ce mi-a lipsit si daca ar fi sa schimb ceva asta ar fi sigur primul lucru pe lista. Insa sunt constienta ca nu este ceva usor de schimbat. Terenul si comportamentul gorilelor este total diferit de situatia din Kibale si fac totul mult mai greu de gestionat.

Iar la faptul ca familia de gorile se misca continuu se adauga faptul ca noi oamenii ne miscam in mediul ala mult mai incet si mai greoi decat ele. Ca dovada atunci cand ne-am pornit in diminreata aia in cautarea lor ni s-a spus ca sunt destul de aproape deci in maxim o ora suntem ajunsi. Si am mers si tot am mers si ora respectiva a trecut si noi nu parea ca suntem deloc mai aprope de destinatie. Ghidul ne-a explicat ca este ceva cat se poate de normal. Programul de dimineata al gorilelor se concentreaza pe mancat si asta presupune deplasare continuu ca sa gaseasca hrana. De fapt gorilele mananca mai toata ziua dintr-un motiv cat se poate de simplu: ia incercati voi sa supravietuiti numai cu salata sa vedem cam cata salata ar trebui sa mancati zilnic si cam cat timp ati petrece mestecand la frunze de salata. Nu este deloc simplu pentru un animal de talie atat de mare sa reziste cu un regim bazat pe plante si cam atat. Un mascul trebuie sa consume zilnic in jur de 30 de kilograme de verdeata iar o femele in jur de 18 kg. Deci toata ziua mananca, mananca si mai mananca nitel. Cand nu doarme, mananca. Cam asta e regula. La fel ca la ursii panda. Iar o cantitate atat de mare de verdeata presupune distante mari de parcurs ca nu creste tot ce e bun pentru ele fix in acelasi loc. 

Si ele merg si tot merg in cautarea mancarii. Si turistul merge si tot merge in cautarea gorilei. Numai ca unul e in total dezavantaj in terenul cu pricina. Nu trebuie sa mai mentionez inca o data cine :) Asa ca in cazul nostru ora initiala de ajuns la gorile s-a dilatat serios. Si cu cat ne aventuram mai mult in jungla cu atat deveneam mai nerabdatoare sa ajungem odata sa fiu sigura ca le vad.

Dupa doua ore si jumatate de dat din maini si din picioare cand deja intrasem oarecum in ritm vedem ca padurarii cu macetele se opresc. Ghidul schimba doua cuvinte prin statie. Si deodata padurea este strabatuta de tipete de gorile. 

Le-am ajuns. Iar gorilele ne-au simtit si ne-au primit pe masura. Ne faceau atenti ca suntem pe teritoriul lor deci trebuie sa ne purtam cum se cuvine. 

Erau acolo. Si intr-un final si noi eram acolo. Si imediat fetele tuturor din grup radiau de mama focului si eram cu zambetul pana la urechi. 

Eram acolo.

Si am pornit la drum

Intai mai lin apoi mai greu prin vegetatia deasa

Suficient de deasa incat ne-am pierdut de cateva ori

Dar nimic nu poate sterge zambetul de pe fata. Mergem la gorile. :)

Incet dar sigur

Si deodata undeva acolo se aude prima data semnalul ca le-am ajuns